Creeaza-ti succesul!
“ Oamenii dau întodeauna vina pe împrejurări pentru ceea ce sunt. Eu nu cred în împrejurări. Oamenii care reuşesc sunt aceea care pleacă în căutarea împrejurărilor favorabile dorite, şi dacă nu le găsesc, le creează.” ( George Bernard Shaw )
De multe ori mă întreb ce înseamnă succesul… Când poate spune un om că are succes cu adevărat? Unii ar răspunde: atunci când are un cont mare în bancă. Alţii ar putea fi de părere că un om are succes atunci când obţine faima şi aprobarea socială.
Iată ce aş răspunde eu: un om are succes atunci când are sentimentul împlinirii interioare, când simte că şi-a găsit şi îşi îndeplineşte scopul în viaţă. Succesul este mai puţin legat de aparenţe şi mai mult constă în cum te simţi tu faţă de viaţa ta. De asemenea, succesul presupune să-ţi descoperi talentele şi capacităţile şi să le foloseşti în situaţii unde pot fi cel mai bine puse în valoare.
Principalul motiv pentru care majoritatea oamenilor nu reuşesc să realizeze ceea ce vor să realizeze este acela că le lipseşte o definiţie clară a succesului şi a surselor acestuia. Asta deoarece, în ciuda dorinţei de a reuşi, nu îşi precizează cu suficientă limpezime ce anume doresc. Altfel, ei nu ajung să afle de ce capacităţi dispun şi se resemnează să rămână ceea ce sunt şi să fac ce au mai făcut.
De multe ori ne măsurăm succesul comparându-l cu al celorlalţi, însă succesul autentic îl reprezintă valorificarea propriului potenţial, dezvoltarea şi îmbogăţirea propriei personalităţi.
Din fericire, arta succesului se învaţă. Iar cele mai utile surse sunt mărturisirile celor care şi-au creat singuri succesul, după multe încercări, greşeli şi sute de lecţii ale vieţii.
Când te cunoşti mai bine, capacitatea ta de a învinge este mult mai dezvoltată decât a celor care se cunosc doar superficial. Când începi să te vezi în adevărata lumină, te poţi raporta mai uşor la ceilalţi şi, astfel, te poţi acomoda firesc, normal, la ceea ce se întâmplă în jurul tău, la viaţă, la oameni, la lume...
Căci Tu eşti cel mai important pentru tine, Tu ştii cel mai bine ce e bun pentru tine, numai Tu poţi decide să creşti ori să stagnezi, însă ţine minte că nimeni nu stă pe loc pentru o perioadă lungă de timp!... Lumea este într-o continuă schimbare, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Unii cresc, alţii stagnează, iar alţii involuează... Aşa că nu sta pe gânduri!
Alege să creşti! Alege să te dezvolţi! Alege să afli mai mult! Alege să fii mai bun, zi dupa zi! Pentru că Tu eşti UNIC!
Iar REVISTA OK e aici, acum, pentru tine! Împreună cu ea, poţi atinge Succesul, în fiecare zi! Alege, deci, un prieten de nădejde, care are pentru tine numai sfaturi bune şi încurajări! Pentru că TU eşti UNIC!
În speranţa că v-am atras atenţia asupra acestui subiect, nu-mi doresc decât să văd cît mai mulţi oameni de succes.
“Viaţa este un sentiment”.
Oana Bulai Afetelor
oana.afetelor@yahoo.com
Pretul succesului
Mă uit câteodată în jurul meu şi nu îmi dau seama unde se termină ce-mi închipui eu că e şi unde începe ce văd eu că se întâmplă. Mult trâmbiţata scară a valorilor s-a dus şi ea de unde a venit, moralitatea şi sclipirea intrinsecă au pălit cu mult timp în urmă, iar oamenii cu spirit mare se zbat în mediocru. Succesul trebuie deci să aibă un preţ. O sumă considerabilă probabil, dar palpabilă.
Dar unde se consideră că e succes şi nu doar reuşită perisabilă? Ce-l face pe un personaj să fie considerat un om de succes? Poate că e vorba de împlinire personală şi atribute care să-l facă remarcabil, util sau important societăţii, dar poate că omul de succes de azi va fi privit ca un nimeni de societatea de maine. Cu toate acestea, poate că succesul trebuie privit ca o concentrare într-o singură persoană a tuturor idealurilor şi dorinţelor indivizilor din societatea în cauză. Şi dacă e un vârf al comunităţii, să plătească.
Vorbim adesea despre sacrificii făcute în drumul spre succes. Fie ele materiale, morale, ideatice şi/sau pragmatice, zbaterile şi renunţările nu vin ca o povară pentru viitoarea personalitate. De fapt, aici cred că intervine hotarul între adevărata valoare şi parveniţii succesului. Adevăratul vârf nu are remuşcări, dar nici nu e lipsit de scrupule. Adevărata valoare are totul de pierdut şi totul de câştigat, dar îşi asumă riscurile cu seninătatea raţională şi nebunia calculată a celui care s-a născut învingător.
Pentru succes se munceşte, se plânge, se pierde, se arde. Pentru succes e nevoie de timp şi de un spirit antrenat. Pentru că, odată ajuns acolo, trebuie să ştii să creşti în continuare.
Succesul trebuie savurat şi lăudat. Dar, de cele mai multe ori, nu e timp destul şi pentru asta. Omul nu e făcut să preamărească, să respecte sau să admire. Nu. Trebuie să fim constrânşi pentru a aprecia valoarea, trebuie să ni se inducă un anume mod de a rezona cu ceea ce ne e superior. De ce să ne mai mire atunci că succesul se cuantifică astăzi în realizări lumeşti, materiale, imediate, în achiziţii excesiv promovate sau concepte pe care nu le înţelegem?
Când vorbim de succes, nu ne mai gândim la dascăli, la poeţi, la filosofi sau la medici. Succesul se măsoară în look, zerourile contului, sonoritatea anturajului şi acoperirea media. Şi nu ne mai mirăm, atunci, că preţul succesului e tocmai privarea de tot ceea ce ar fi putut duce la o adevărată împlinire personală, un spirit înalt şi fericirea la care întreaga omenire aspiră cu atâta nesaţ. Astăzi, preţul succesului e chiar renunţarea la succes.
„Viaţa este un sentiment”
Oana Bulai Afetelor
Atenţie, vă rog!
Fă-te om/ fă-te om/ alungă gândul necinstit./ Nu uita, eu veghez/ şi nu te iert când ai greşit. E de acum 30 de ani. Fii drept! Învaţă să refuzi! E de azi. Nu ştiu care din jingle-uri e mai eficient, dar românul încă dă şi ia şpagă.
Nu putem minţi că nu am dat şi nu am luat niciodată. Nu spunem că e rău, nu spunem că e bine. Dar ştim că românul e neam peşcheşist. Şi nu se poate dezvăţa. De ani buni căutăm motivele pentru care ne simţim moral responsabili şi chiar obligaţi să oferim o atenţie. Nu de multe ori, cel care refuză ajunge să fie privit ca un paria, pentru că nu participă la dansul naţional. Şi, fără excepţie, pretindem şi ni se pretinde un altfel de comportament după plasarea atenţiei. Trebuie să fim mai serviabili, mai inimoşi, mai apropiaţi, mai săritori. Neapărat mai zâmbăreţi.
Obsevăm că refuzăm cu obstinaţie să-i spunem şpagă, mită plocon sau orice alt termen cu o conotaţie peiorativă. A da CEVA înseamnă atenţie, cadou, a nu merge cu mâna goală.
Stabilim parcă o relaţie cordială cu celălalt, ducându-i sau primind floarea, ca o gazdă primitoare. Sau sticla de vin, după caz. Şi cum omul se obişnuieşte foarte repede cu binele, e greu să nu pretinzi atenţia ca pe un fapt, o etapă imperios necesară în fluxul cotidian. A-l fenta pe cel care prestează e ca şi cum nu te-ai spăla pe dinţi. Nu ştie toată lumea, dar gura sigur îţi miroase.
Merităm oare să condiţionăm procesele sociale în felul acesta? Şi, oricât de mult am protesta, putem oare să ne dezbărăm de viciul datului şi luatului de cafele? Aştept o ciocolată pe adresa revistei...
"Invata sa nu mai fii la fel!"
Revista Ok
"Biblia": "Capitol introductiv bun. Personajul principal intră în scenă pe la jumătate, dar moare devreme. Nişte porunci de bun-simţ (puţin învechite, totuşi). Sfârşit cutremurător."
Cartea Apocalipsei (Evanghelia dupa Ioan): "Sfârşit"
"Mândrie şi prejudecată" de Jane Austen: "O femeie cu principii înalte, care nu e aşa de superficială ca să cedeze banilor şi farmecului fizic, îl alege tot pe tipul mişto şi sexos."
"În căutarea timpului pierdut" de Marcel Proust: "Tipul se trezeşte, mănîncă o prăjitură, se gândeşte la fel de fel de chestii şi se face scriitor."
"Ulise" de James Joyce: "Leopold Bloom se plimbă, bea, pălăvrăgeşte, se ceartă, citeşte, cască gura şi se întâlneşte cu tolomacul de Stephen Dedalus pe şaişpe iunie 'nouă sute patru."
"Marele Gatsby" de F. Scott Fitzgerald: "Aceasta este o poveste despre efectele banilor. Nu sunt bune."
"Odiseea": "Un tip se chinuieşte 10 ani să se întoarcă de la un război dus pentru o gagică, la nevastă-sa. Aceasta e neobişnuit de înţelegătoare."
"Infernul" de Dante: "Coborâm. Parter - pagini, filozofi, oameni fără noroc. Subsol - nişte declasaţi. Sub-subsol - nişte ticăloşi ordinari. Sub-sub-subsol - nişte ticăloşi de cea mai joasă speţă. Ultimul nivel -
toată lumea jos! Liftul de acolo urcă."
"Aşteptându-l pe Godot" de Samuel Beckett: "Nu se întâmplă nimic. Chiar de două ori."
25 de cuvinte
Site-ul "I Love Books" (care a murit, aşa că îl mai puteţi găsi doar la http://ilx.wh3rd.net/thread.php?msgid=4328588) a declanşat în 2004 o mică furtună în presă, printr-un fel de concurs ad-hoc destinat vizitatorilor. Jocul are o singura regulă: se ia o carte - oricare - şi se cere să se rezume în cel mult 25 de cuvinte. Până acum sunt listate aproape 400 de cărţi, iar rezumatele variază în ton, de la "haios" la "devastator".
Iată câteva dintre ele:
"Trei surori" de Anton Pavlovici Cehov: "Trei surori din Rusia se hotărăsc să plece la Moscova. Nu se duc."
"Biblia": "Capitol introductiv bun. Personajul principal intră în scenă pe la jumătate, dar moare devreme. Nişte porunci de bun-simţ (puţin învechite, totuşi). Sfârşit cutremurător."
Cartea Apocalipsei (Evanghelia dupa Ioan): "Sfârşit"
"Mândrie şi prejudecată" de Jane Austen: "O femeie cu principii înalte, care nu e aşa de superficială ca să cedeze banilor şi farmecului fizic, îl alege tot pe tipul mişto şi sexos."
"În căutarea timpului pierdut" de Marcel Proust: "Tipul se trezeşte, mănîncă o prăjitură, se gândeşte la fel de fel de chestii şi se face scriitor."
"Ulise" de James Joyce: "Leopold Bloom se plimbă, bea, pălăvrăgeşte, se ceartă, citeşte, cască gura şi se întâlneşte cu tolomacul de Stephen Dedalus pe şaişpe iunie 'nouă sute patru."
"Marele Gatsby" de F. Scott Fitzgerald: "Aceasta este o poveste despre efectele banilor. Nu sunt bune."
"Odiseea": "Un tip se chinuieşte 10 ani să se întoarcă de la un război dus pentru o gagică, la nevastă-sa. Aceasta e neobişnuit de înţelegătoare."
"Infernul" de Dante: "Coborâm. Parter - pagini, filozofi, oameni fără noroc. Subsol - nişte declasaţi. Sub-subsol - nişte ticăloşi ordinari. Sub-sub-subsol - nişte ticăloşi de cea mai joasă speţă. Ultimul nivel -
toată lumea jos! Liftul de acolo urcă."
"Aşteptându-l pe Godot" de Samuel Beckett: "Nu se întâmplă nimic. Chiar de două ori."
"Pendulul lui Foucault" de Umberto Eco , "Trei tipi mor, încercând să demonstreze că teoria conspiraţiei e noul opiu pentru mase. Hai să dăm vina pe Templieri. "
"1984" de George Orwell - "2004"
Toată literatura realist-socialistă sovietică: "Un băiat întâlneşte un tractor. Băiatul şi tractorul se îndrăgostesc. Băiatul şi tractorul trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi."
Învaţă sa nu mai fii la fel.
Revista
Iubiţi şi câinii nimănui
“Era odată un oraş în care locuiau numai prinţi şi cerşetori. Restul erau câini vagabonzi. Ei formau clasa de mijloc.” – Filantropica 2002
În Romanul secolului 21, cu mall şi cluburi şi maşini fiţoase, nimeni nu se mai împiedică de câinii vagabonzi. Erau la modă acum 15 ani, îi huleam sau îi hrăneam dar eram cu toţii parte din tematica asta. Acum ne mai amintim de ei numai când latră la 3 dimineaţa, când ne atacă pentru că păşim pe lângă puii lor sau când o vedem pe vecina de la 2 că a mai momit încă unul lângă bloc cu un blid de lături. Poate că nu ne mai afectează atât de mult. Sau poate că ne-am convins că nu putem avea o părere unanimă cu privire la ei, aşa că îi ignorăm în speranţa că or să-şi găsească singuri o soluţie.
Câinii vagabonzi, haitele acelea din spatele blocului pe care cu toţii le-am ocolit măcar odată, sunt animale sălbatice, nu? Sau pentru că trăim în acelaşi loc şi îi tolerăm pentru că nu ştim cum să scăpăm de ei, ca de politicieni sau ca de lepră, se cheamă că suntem egali? Fiecare cu drepturile şi obligaţiile lui? Câinii aceştia sunt ai nimănui pentru că spaţiul public e al nimănui. Cui îi pasă de străzi, de tomberoane şi de cocioabe părăsite? Cui îi pasă mai mult decât ca să dea din gură? Poate doar lui Mihai Constantinescu şi celorlalţi care îl cântă pe câinele sentimental şi lord, care are dreptul să zburde liber şi să mă muşte în faţa casei mele.
Poate ar trebui să legiferăm recompense pentru fiecare câine exterminat, ca în Kosovo? Poate ar trebui sa-i folosim ca spaţiu publicitar, ca prin Rusia? Sau poate ar trebui să-i ignorăm în continuare şi să sperăm că n-o să le mai placă să se înmulţească.
Şi mai cred că situaţia câinilor comunitari a încetat să mai fie o chestiune de etică. E o problemă socială pe care nici o dezbatere nu o mai poate rezolva. Da, e adevărat, nu câinii sunt vinovaţi de tot ce se întâmplă. Dar dacă cinci bătrâne senile hrănesc zece câini fioroşi în scara blocului, îi hrănesc în fiecare zi cu terci şi jumeri şi alte rahaturi care fac mirosul de câine plouat să pară un fel de Chanel... atunci nu pot să nu mă întreb cum altfel să considere câinele locul respectiv dacă nu teritoriul lui? Cum să nu mă latre când eu nu-i dau lături să ghiorţăie? Cum să nu mă muşte când, din punctul lui de vedere, eu nu sunt în aceiaşi haită cu baba de la 2?
Şi să nu vă aud că daţi vina pe primar. Câţi câini vagabonzi credeţi că poate el să ia în curtea lui, să-i îmbăieze şi să le facă vaccin? Şi nici pe hingheri să nu-i înjuraţi, nu voi, români care pun vaca la plug şi taie porcul cu briceagul. Deci, dragi romaşcani iubitori frenetici ai câinilor jigăriţi şi fără viitor, vă urez să treceţi noaptea printre tomberoane şi, după ce lorzii vă muşcă mama şi fratele mai mic, vă urez să mai meditaţi la Mihai Constantinescu şi la sentimentele canine...
Revista
Ce am ascuns pentru 2010
Sunt o fire conservatoare. Conserv totul: îmi conserv cearcănele prin nopţi nedormite, fiind prea preocupată să mă omor cu firea la lumina lunii, gândindu-mă la tot ce nu pot să am (imediat sau niciodată), îmi conserv afecţiunea pentru oamenii care nu o merită, îmi conserv întâmplările negative, pe care le macin din nou şi din nou până când îmi sare smalţul de pe dinţii gândurilor, conserv draci, nervi şi mânie în cutiile verzi de sardine cu ulei şi sare ale minţii mele, conserv amintiri nesemnificative, la fel de mărunte ca nişte nasturi, care nu mai înseamnă nimic şi ar trebui să le arunc, conserv cu atenţie frica, în seif, doamne fereşte să scap de ea şi să duc o viaţă mult mai frumoasă. În general îmi conserv capul pătrat cu multă grijă, deşi am observat de multă vreme că pătratele pur şi simplu nu-mi vin bine. De anul ăsta o să renunţ şi la buline, fiindcă tot nu se mai poartă.
Asta apropo de făcut bilanţul. Ieri am regăsit lista cu rezoluţii făcută în decembrie 2009 şi ascunsă în burta unui craniu mic şi maroniu, pe care îl tot folosim pe post de puşculiţă. De obicei ascund lista asta aşa de bine încât nu o mai găsesc niciodată. Aş putea zice că a fost un an bun, pentru că am rezolvat cam un sfert din ce am scris acolo. Daaaar, în general, a fost un an static ( şi static nu e de bine, pentru că eu nu sunt o persoană statică dar trebuie să mă lupt permanent cu starea asta de fapt) în care mai mult am stat şi m-am gândit bine la ce vreau de fapt, în care v-am ameţit cu părerile mele, a fost un an în care am zis mai mult "nu" decât "da", deşi "nu"-ul e un cuvânt idiot, dar uneori ai mare nevoie sa îl iei în braţe.
Asta apropo de făcut bilanţul. Ieri am regăsit lista cu rezoluţii făcută în decembrie 2009 şi ascunsă în burta unui craniu mic şi maroniu, pe care îl tot folosim pe post de puşculiţă. De obicei ascund lista asta aşa de bine încât nu o mai găsesc niciodată. Aş putea zice că a fost un an bun, pentru că am rezolvat cam un sfert din ce am scris acolo. Daaaar, în general, a fost un an static ( şi static nu e de bine, pentru că eu nu sunt o persoană statică dar trebuie să mă lupt permanent cu starea asta de fapt) în care mai mult am stat şi m-am gândit bine la ce vreau de fapt, în care v-am ameţit cu părerile mele, a fost un an în care am zis mai mult "nu" decât "da", deşi "nu"-ul e un cuvânt idiot, dar uneori ai mare nevoie sa îl iei în braţe.
Lista cu rezoluţii pentru 2010 am ascuns-o bine între rândurile pe care vi le-am scris în OK, ca să fiu sigură că anul ăsta mă ţin de treabă. Chiar aşa conservatoare şi comunistă cum mă găsesc. Voie bună!
Învaţă să nu mai fii la fel!
Revista
“Cu ce rămâne omul dacă a câştigat lumea
dar şi-a pierdut sufletul?”
“Nu este greu să ajungi în varf, este greu să te menţii acolo.”
Dar oare de ce aleg oamenii să se menţină în topuri, în vârful piramidei? Pentru a-şi justifica o valoare de sine prin intermediul publicului? Pentru a se proteja asigurându-se că zilnic există oameni care ii admiră, îi ascultă, îi citesc, merg până a le urmări viaţa privată? Pentru că în ochii lor nu sunt atât de valoroşi şi au nevoie de aplauzele mulţimii pentru a se convinge? Pentru că mintea lor se separă în persecutor şi persecutat, roluri care se schimbă mereu în salvarea propriei lor conştiinte? Nu asta se întâmplă atunci când vrei să-ţi demonstrezi că eşti superior nivelului cu care eşti obişnuit?
Gândurile tale se luptă cu un fel de ‘nu-i aşa că sunt deosebit?’ O întrebare pusă ca un ecou al nesiguranţelor tale unui public ce există până la limita imaginarului. Încetul cu încetul, încrederea în acest public susţinător - real sau nu - îţi creează noi convingeri, principii morale şi îţi justifică orice greşeală. Orice ameninţare a dezechilibrării piedestalului imaginar pe care ţi l-ai creat e sancţionată, oprită. Sistemul de cenzură/mustrare, cel care face diferenţa între ‘bine’ şi ‘rău’ este lăsat să se prăfuiască şi în cele din urmă, desfiinţat. Pentru că nu este loc pentru greşeli în această fiinţă îmbibată în perfecţiune. Persecutorul din ea găseşte o legitimitate, un paşaport de trecere (cu vederea) în tot ce face.
Îi recunoşti imediat pe oamenii aceştia, pentru că ei nu simt. Pentru ei, a simţi e o energie karmică rareori folosită şi niciodată împărtăşită voluntar, ci distorsionat. Distorsionat în favoarea lor, în sprijinul ideii că sunt nevinovaţi. Ei sunt cei care, atunci când le spui „te iubesc” se abţin, ei sunt cei pentru care trebuie să sacrifici multe ca să primeşti puţin, ei sunt cei care păcălesc naivul şi-l pervertesc.
“Cu ce rămâne omul dacă a câştigat lumea dar şi-a pierdut sufletul?”
“Viaţa este un sentiment”
Oana Bulai Afetelor
Despre dragoste
Ne ferim să mai scriem despre dragoste... Nu mai e cool să scrii despre dragoste... Astăzi scrii despre orice altceva... Despre subţierea stratului de ozon... Despre gigi-becalisme sau politică, despre jeg şi bere, despre oamenii care nu mai răspund la "bunăziua"... Dragostea nu mai e de actualitate... Nu mai e la modă...Nu e trendy... Dragostea e răsuflată şi elucidată... Dragostea e expirată... O înghiţim şi o rumegăm bine-bine... Nici măcar eu nu mai am timp să mă gândesc la asta... Şi dacă o fac... mă feresc să scriu despre ea... Paradoxal... Dragostea a devenit un subiect tabu... Dacă scriu despre dragoste, mi-am zis... s-a dus dracului imaginea mea de femeie puternică... Astăzi trebuie să fii revoltat... astăzi trebuie să ai ceva împotriva sistemului ca să te menţii pe poziţie... şi să înjuri lacunar pe toţi cei care te inoportunează... Şi m-am pus pe mine însămi pe gânduri... Ce-ar fi să scriu despre dragoste... Să renunţ o oră la revoltă şi să mărturisesc lucruri... Oare am tupeul? Pot să recunosc acum... în momentul ăsta de slăbiciune... că iubesc... şi nu oricum, şi nu pe oricine? Mă mai gândesc şi la asta... ce ar fi să povestesc despre experienţele amoroase ale unei femei de 30 de ani?... Acum parcă devine incitant... Dar asta nu ar însemna neaparat că vorbesc despre dragoste, nu? Deşi ar fi interesant... Dar despre dragoste... eh... ce frumos ar fi ... o să mă gândesc serios la asta... Voi cum şi cât iubiţi?
Aceasta este o scrisoare nostalgica, adresata celor care fac parte
din generatia NOASTRA, GENERATIA X.
Nascuti în anii 70 sau la inceputul anilor 80, vedem acum in anul 2006 cum casa
parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au
cumparat`o ei, si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in
jur de 50 de ani.
Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie
sangeroase, dar ne pricepem la istorie si la politica mai mult decat
cred batranii, care bombane in spatele nostru ca „noi nu stim nimic".
Suntem ultima generatie care a jucat `scunsea, Castel,Ratele si
Vanatorii, Tara tara vrem ostasi, Prinsea, Sticluta cu otrava, Pac
Pac, Hotii si vardistii, ultimii are au strigat „Un doi trei la perete
stai", ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care
ne-am jucat pe jocurile video (remember Mario?) si primii care am
vazut desene animate color.
Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de
la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Diesel era deja lider de
gasca. Baietii si-au scris numarul fotbalistului preferat cu pasta de
dinti pe tricouri, iar fetele si-au cusut pe blugi stelute si inimioare.
Noi nu am dat Capacitate, nu am dat grile la admitere si am fost
ultimii Soimi ai Patriei, cu costumele alea groaznic de nepotrivite
cromatic.
Am invatat poezii in romaneste la gradinita, nu in engleza, si am
cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari. Spuneam
misto si fain in loc de cool.
Am sorbit din ochi Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks ,
Dallas.. si cine zice ca nu s`a uitat ori minte ori nu avea inca
televizor.
Ne uitam la desenele animate de la italieni si ne era ciuda ca nu
avem si noi subtitrare sa intelegem de ce naiba s`a certat Mila cu Shiro.
Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam
sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe
de apa. Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si
clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne
provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala..
Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si
Michael Jackson, si Backstreet Boys, si Take That, si inca nu auzisem
de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care
nimeni nu stia pasii, dar toti dansam. Dar spre deosebire de copiii
din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile
nume gen 50 Cent si Britney Spears. Pe ei daca ii intrebi, „muzica a
inceput cu Backstreet Boys, care nici nu mai sunt cool acum, orikum!"
Am citit Licurici, Pif si Hercule (care aveau cadou niste jucarii
bestiale) si am baut Cico si sucuri de la tec fara sa ne fie teama ca
au prea multe e`uri, iar la scoala beam toata clasa dintr`o sticla de
suc fara teama de virusi.
Noi am injurat arbitrul care ne`a furat la meciul cu Danemarca, si
poate ca tot noi i`am trimis 10000 de mailuri de „dulce".
Noi nu ne dadeam bip`uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam
dolby surround, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam
Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris si jocuri de televizor, de
care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap,
pline de praf.
Abia asteptam la chefuri sa jucam Fantanita, sau Flori, fete sau
baieti, sau Sticla, sau Adevar sau Provocare, sau orice ne dadea un
pretext sa pupam !pe gura! pe cine „iubeam". Noi suntem cei care inca
au mai „cerut (sau li s`a cerut)prietenia", care inca roseam la
cuvantul „SEX", care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa
cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le
aruncam in cap la colegi, care am completat mii de oracole, sperand ca
iubitul sau iubita va citi acolo unde scrie "De cine iti place?" ca ne
place de el/ea.
Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu
bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune
speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau
din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie
desfacut de copii, nu ne`am spalat pe maini dupa ce ne`am jucat cu
toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am baut doar apa
imbuteliata, ne-am tavalit si balacit prin toate baltile si nu am
tinut cont de cate lipide si glucide mancam.
Noi am auzit cum s`a tras la Revolutie, noi am fost martorii a
trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula,
noi am fost primii care au auzit`o pe Andreea Esca, noi suntem cei
care mai tinem minte emisiunea „Feriti`va de magarus".
Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de first-timers...
Daca esti de`al nostru ... Felicitari !
Învaţă să nu mai fii la fel!
Revista OK
IA ATITUDINE!
Stratificarea socială e cea mai bună dovadă că sistemul marxist, al egalităţii absolute între oameni, e o utopie. Societatea este etajată încă din cele mai vechi timpuri şi fiecare membru al comunităţii acceptă fără echivoc pe cei mai slabi, mai inteligenţi, mai avuţi sau mai influenţi. Nu e oare o lege a firii, aplicată şi în haite şi în stoluri şi în triburi?
Dar de la a accepta categoriile sociale şi până a-ţi face un monument din apartenenţa ta la una din ele, e cale lungă. Dacă te accept ca diferit , e nevoie să mă umileşti în momentul în care am nevoie de ajutorul tău şi al breslei tale?
Să exemplificăm. Un avocat stă ore în şir pe holurile serviciului de triaj de la spital. Nu se simte bine, evident, altfel n-ar fi fost în postura aceasta. Pe rând, de la asistente la medici, e ignorat şi hulit. Nu e o urgenţă, nu are convulsii şi nu urlă... deci poate să aştepte până după cafele. Avocatul e umil şi umilit. Iar când, într-un final, ajunge în cabinet, sictirul atinge cote inimaginabile. Scenariul al doilea. Un medic stă ore în şir pe holurile unui cabinet de avocatură. Dosarul în care e implicat nu are o situaţie prea fericită, evident, altfel n-ar fi fost în postura aceasta. Pe rând, de la secretare până la avocat, e ignorat şi hulit. Nu e o urgenţă, nu intră astăzi la închisoare şi nici cu pilele nu stă prea bine... deci poate să mai aştepte după cafele. Medicul e umil şi umilit. Iar când, într-un final, ajunge în birou, sictirul atinge cote inimaginabile.
Fiecare din noi a trăit scenariul acesta. Cu dinţii strânşi şi nervii întinşi la maxim, cu demnitatea personală şi a statutului, cu toţii am mai înghiţit câte o privire dispreţuitoare, o vorbă aruncată gratuit sau un sictir nonşalant. Însă joaca de-a dumnezeul holurilor e cu dus şi întors.
Nimeni nu a făcut facultatea pe lună, nu a avut zeci de premii Nobel şi nu a găsit secretul vieţii veşnice. De ce am mai accepta accesele de superioritate şi excesele de zel profesional? Nu plătim oare toate serviciile acestea cu vârf şi îndesat? Nu tot pe spinarea noastră se plătesc posturi în spitale, în barouri sau în comisii de control? De ce înghiţim rahaturi, dragii mei?
Respectul trebuie întors cu respect şi mârlănia gratuită trebuie răsplătită cu revoltă. Sictirul ar trebui să îi alunge definitiv din lista profesioniştilor cu renume. Pentru că o piaţă concurenţială ne dă posibilitatea nouă, celor care cotizăm şi ne facem treaba în bucata noastră de economie, să alegem furnizorul serviciului în cauză. Şi renumele ar trebui, odată pentru totdeauna, să nu mai primeze în faţa bunului simţ. Un bun profesionist nu e doar cel care îşi face treaba exemplar, e mai ales cel care ştie să îşi apropie colaboratorul şi clientul.
Tu ce ai făcut ca să-mi câştigi respectul? Ai salvat de la moarte un om dar l-ai înjurat pe cel de lângă? Ai scos un om nevinovat din închisoare dar ai scuipat după un bătrân care vrea să-şi recupereze casa? Ai amendat usturător un crâşmar care ne punea în pericol viaţa dar ai controlat de trei ori pe săptămână un comerciant care nu te-a omenit? Şi cine vă garantează că aerele de prost-gust au o justificare în actele de nota 10 pe care le evidenţiaţi în compensaţie?
Trăim în secolul oamenilor momentului. Al oamenilor care muncesc pentru statutul lor şi care, poate, într-o zi, foarte curând, n-or să mai aibă timp să înghită orice. Şi asta, poate, chiar de astăzi...
Notă: Statutul de avocat sau medic nu îţi dă dreptul să mă calci în picioare! Dovedeşti valoare în momentul când îi respecţi pe toţi cei din jurul tău. Şi ei sunt oameni la fel ca şi tine!
Notă: Dacă vi se întâmplă să nu fiţi respectaţi, nu ezitaţi să luaţi atitudine. Nimeni nu are dreptul să vă calce în picioare!
“Viaţa este un sentiment.”
Oana Bulai Afetelor
